Pesta porcina africana

Timp de mai multi ani, numai fermele din Pirbright, Spania, Portugalia si Africa de Sud au prezentat interes fata de virus, avand resurse limitate pentru achizitionarea vaccinurilor, insa odata cu patrunderea bolii in Europa, acest aspect s-a schimbat. Boala nu poate fi distinsa in practica de pesta porcina clasica deoarece ambele boli se manifesta prin diateza hemoragica si sunt la fel de contagioase. Este responsabila pentru o mortalitate ridicata la porcinele domestice. Reprezinta cel mai mare impediment pentru dezvoltarea industriei cresterii porcilor din Africa. Totusi, este asociata cu un cu totul alt tip de virus. Este, de asemenea, o boala foarte importanta datorita raspandirii sale de-a lungul Europei, datorita efectelor sale economice negative si datorita dificultatii de a fi controlata in cadrul populatiilor de porci salbatici si de a fi eradicata in lipsa oricarui vaccin eficient. Nu prezinta importanta pentru sanatatea publica.

SINOPSIS

Etiologie

Virus ADN icosahedral de mari dimensiuni. Epidemiologie Boala ce ameninta in mod serios tarile in care exista o industrie a cresterii porcilor. Prezenta in Africa, tarile vest- si est- Europene, arhipelagul Caraibelor. Morbiditate si mortalitate ridicata in forma clasica; tulpina cu virulenta mai scazuta este mai putin fatala. In Africa, este transmisa prin intermediul capuselor argaside de la porcii salbatici catre cei domestici.  In Europa, se transmite prin contact direct cu porci domestici sau salbatici infectati. Anticorpii din colostrul scroafelor trecute prin boala asigura protectie pasiva purceilor.

Semne clinice

Febra ridicata, piele de culoare purpurie, letargie, anorexie, tendinta la incovoiere, dezinteres fata de hrana, slabiciune generala, lipsa coordonarii in mers, scurgeri nazale si oculare, diaree, voma, avorturi si moarte dupa cateva zile. Anchetele epidemiologice de-a lungul timpului au relevat forme inalt virulente; in ultimele decade, au fost comune formele subacute si cronice, insotite de febra, letargie si depresie; recuperarea are loc dupa cateva saptamani, insa aceste animale raman purtatoare de virus; cazurile cronice se manifesta prin febra intermitenta si emaciere musculara, insotita de tumefactia edematoasa a articulatiilor si mandibulei. 

Patologie clinica

Leucopenie severa si limfopenie. Depistarea antigenelor sau teste serologice.

Leziuni

Petesii evidente la nivelul tuturor seroaselor, limfonoduri, epicard si endocard, cortex renal, vezica urinara; edem si congestie a colonului si pulmonilor. Hemoragiile renale sunt considerate ca fiind semn patognomonic.

Confirmarea diagnosticului

Identificarea virusului in tesuturi.

Diagnostic diferential:

• Pesta porcina clasica
• Rujet
• Salmoneloza

Tratament

Nu exista.

Profilaxie

Identificarea porcilor afectati, sacrificarea acestora si masurile de carantina. Stabilirea unor zone libere de boala.

ETIOLOGIE

Este asociata cu un virus ADN, reprezentant unic al familiei Asfarviridae, si prin urmare unicul arbovirus cunoscut. Este un virus icosahedral de dimensiuni mari care cuprinde un genom format din ADN dublu catenar (170 - 190 kbp). Genomul viral poate codifica 165 gene si codifica aproximativ 113 proteine virale si peste 28 de proteine structurale incluse in particulele virale intracelulare, dintre care o mare parte a acestora cu functie inca nedeterminata. Diversele variatii ale acestui genom cuprind cinci familii multigenice, iar diferentele majore legate de acest aspect dintre diversele tulpini izolate pot reflecta marile diferente antigenice observate de la o tulpina la alta. Exista diferente mari intre genomurile tulpinilor izolate din diferite regiuni si de la diferite tipuri de porcine, precum si intre virusurile virulente si nevirulente. Din punct de vedere morfologic, virusul este similar iridovirusurilor, insa se aseamana si cu poxvirusurile din punct de vedere al structurii genomice si fenotipului. Exista diverse forme virale a caror expresie clinica variaza de la evolutie letala la evolutie subclinica, sub forma unor tulpini salbatice si a unor tulpini ce pot fi obtinute pe culturi tisulare. Acestea se pot recunoaste prin metoda polimorfismului lungimii fragmentelor ADN de restrictie (RFLP), iar proteina p72 recunoaste toate grupurile virale. Serotipizarea partiala a genei p72 permite genotipizarea tulpinilor virale salbatice. Nu produce anticorpi neutralizanti, iar de aceea nu se poate clasifica din punct de vedere serotipic, insa 22 genotipuri de PPA au fost identificate deja cu ajutorul secventierii partiale a genei p72. Genotipul 1 este reprezentat de tulpina Vest-Africana, care a mai circulat si in Europa in cadrul unor epidemii din trecut, iar alte 21 de genotipuri sunt de origine Est-Africana. Tulpina care circula in prezent in principal prin Rusia are, de asemenea, origine Est-Africana. Aceasta se dezvolta bine pe culturi din maduva osoasa porcina si prin tehnica buffy coat, formand sincitii.

EPIDEMIOLOGIE

Deoarece nu exista inca un vaccin impotriva bolii, prezenta anticorpilor denota intotdeauna infectia, iar acesti anticorpi apar devreme in cursul bolii si se mentin pentru perioade lungi de timp. Exista o variabilitate genetica foarte mare, care pare sa se coreleze cu ciclul salbatic prezent in regiune si care ar putea fi responsabila pentru caracteristicile epidemiologice complexe ale bolii din regiune.

Raspandire geografica

Africa

Pesta porcina africana isi are originea de pe continentul African, unde afecteaza porcinele salbatice. Acestea includ porcul alergator, porcul de rau si porci salbatici de padure (evadati), care actioneaza ca si rezervor pentru virus, al carui ciclu de multiplicare include porcinele si capusele. Porcii salbatici din anumite zone sunt liberi de infectie si, in consecinta, boala nu evolueaza endemic in toate regiunile. A fost intotdeauna considerata o boala specifica zonei Subsahariene, insa de-a lungul timpului a ajuns si in alte zone ale lumii. Evolueaza endemic in peste 20 state Subsahariene. A ajuns in Cuba (intre 1971 si 1980). In 1978 au aparut epidemii in Malta, Brazilia si Republica Dominicana, iar in 1979 si in Haiti. A ajuns in Madagascar si Mozambic in 1994, in Kenya in 1994, pe Coasta de Fildes in 1996, in Benin in 1997 si in Togo si Nigeria in 2001. Epidemia din Kenya parea sa fie limitata doar la porcinele domestice, nu si la cele salbatice. Tulpina nigeriana a fost in proportie de 92-97% omoloaga celei din Uganda, din Republica Dominicana si din Spania. Principala ingrijorare a constat in aparitia virusului in Madagascar in 1998. Desi studiile au relevat o seropozitivitate de numai 5,3%, infectia la porcinele salbatice nu a produs semne clinice. In cazul tulpinilor virulente, infectia la porcinele domestice este aproape intotdeauna fatala. De la recunoasterea existentei sale, aparitia bolii in Africa de Sud a avut un tipar ciclic, cu perioade de 10-12 ani de evolutie a bolii, urmate de absenta bolii. Inca din 1957, PPA nu a evoluat in afara continentului African. Pentru restul lumii, a reprezentat cea mai grava boala exotica a porcinelor, boala care nu trebuia sub nicio forma lasata sa se raspandeasca in afara granitelor.

Europa

In 1957, s-a raspandit din Africa in Lisabona, iar apoi in Spania in 1960, in Franta in 1964, in Italia in 1967, 1969 si 1993, in Malta in 1978, in Belgia in 1985 si in Olanda in 1986. A fost eradicata din Peninsula Iberica in 1964. In Malta (1978), boala a dus la moartea sau sacrificarea intregii populatii de porcine, formata din 80.000 exemplare, pe parcursul a 12 luni de la stabilirea diagnosticului de certitudine. Acesta este unul dintre cateva exemple in care o tara a trebuit sa inlature in totalitate de pe teritoriul acesteia o intreaga specie de animale domestice pentru a elimina boala. Sursa de infectie s-a presupus a fi reprezentata de carnea de porc importata de Spania, care a fost administrata ca hrana numai unui singur porc. Odata stabilit diagnosticul oficial, toate animalele din fermele afectate au fost sacrificate. Animalele care au avut contact comercial direct cu fermele infectate au fost, de asemenea, sacrificate, iar boala a fost declarata eradicata in septembrie 1985.  In Spania, boala a fost prezenta inca din 1960, insa implementarea legislatiei ce reglementa eradicarea, adoptata in 1985, a facut posibila divizarea tarii intr-o zona libera de PPA si intr-o zona endemica. Inca din 1995, Spania si Portugalia au fost declarate libere de boala, desi a existat o epidemie izolata in Portugalia, in 1995. Aceasta a dus la o modificare marcanta a distributiei si incidentei bolii. Europa a ramas libera de boala dupa eradicarea din Peninsula Iberica, cu o exceptie, Sardinia, unde boala este considerata endemica in Podisul Central, desi incidenta ei a scazut din octombrie 1994 pana in martie 1996. In cadrul unei anchete epidemiologice desfasurate in 1998, 45 din 82 orase ale provinciei Nouro din Sardinia au fost descoperite ca fiind afectate de PPA. In 2010 au existat 87 cazuri in Italia, motivele principale fiind reprezentate de activitatile intensive de crestere a porcinelor si de aparitia mistretilor. Fermele partial inchise prezinta un grad mai mic de seropozitivitate decat cele care functioneaza in sistem deschis, iar cele complet inchise prezinta numai 20% din gradul de seropozitivitate al celor partial inchise.

Focarele recente de boala

Pe baza studiilor secventiale, este probabil ca virusul din Georgia sa isi aiba originea in Africa de Est (Mozambic sau Madagascar), fiind probabil raspandita pe cale navala (carne de porc neprocesata termic) prin intermediul Marii Negre, pana in Portul Poti din Georgia. In 2007, PPA a fost recunoscuta in Georgia. A ucis toti porcii in decurs de 5 - 10 zile, pastrandu-si virulenta pana in prezent. S-a raspandit apoi rapid pana in Muntii Caucaz, iar apoi in Armenia, Azerbaijan si in Federatia Rusa. A ajuns in Ucraina, si in prezent si in zona de nord-vest a Rusiei, in preajma tarilor baltice si a Marii Barents.  In prezent se raspandeste fara control atat prin populatiile de porcine domestice, cat si prin cele de porcine salbatice. Sunt supuse riscului doua tipuri de populatii: o populatie ce prezinta un grad scazut de biosecuritate (porci de curte, etc.: 77%) si populatia de porci domestici ce prezinta un grad inalt de biosecuritate (23%). Boala s-a raspandit la scara larga in partea sudica a Federatiei Ruse, iar din 2011 un al doilea focar endemic a aparut in centrul tarii. In 2010, porcii morti au fost aruncati intr-un depozit de balegar de pasare, la doar 30 km distanta de St. Petersburg si la 100 km distanta fata de granita dintre UE si Estonia, insa nu se cunoaste zona de provenienta a porcilor. Prezenta bolii atat de aproape de unul dintre cele mai mari porturi din Rusia reprezinta un mare risc, si trebuie sa se asigure o dezinfectie riguroasa a tuturor camioanelor care pleaca din porturile din zona. Acest virus face parte din genotipul 11, iar aproape toate cazurile de boala evolueaza acut, conform asteptarilor legate de o populatie indemna susceptibila. In iunie 2013, autoritatile ruse au raportat epidemii aparute la porcii din gospodarii prezenti de-a lungul granitei cu Ucraina si la porcii salbatici din regiunea Smolensk, la nord de Moscova.  Belarus a raportat, de asemenea, prezenta PPA la porcii din gospodariile populatiei din regiunea Grodno, din vestul tarii. Aceste focare prezinta pericol pentru Uniunea Europeana deoarece se afla in apropiere de granita cu Lituania, unde au existat cazuri la porci salbatici ca rezultat al deplasarilor transfrontaliere. Reprezinta o amenintare pentru Uniunea Europeana datorita populatiei de porci salbatici, a porcilor crescuti in sistemele gospodaresti, a introducerii ilegale de carne de porc provenita de la animale infectate in lantul furajer si posibilului import in Regatul Unit, sub forma furajelor destinate porcilor.  Trei sferturi dintre focarele epidemice de PPA sunt raportate intre lunile iunie si noiembrie in cadrul sectorului gospodaresc, in timp ce un sfert dintre epidemiile aparute la porcinele salbatice sunt raportate intre lunile mai si iunie, atunci cand are loc si cresterea acestor populatii. Virusul a fost izolat si din carcase de porc gestionate in mod ilegal sau care au provenit din uzine de procesare a carnii. Temperaturile scazute nu distrug virusul, iar carnea refrigerata reprezinta o sursa de infectie in fermele in care se practica furajarea cu faina de origine animala. A fost elaborat un model grafic care reda raspandirea PPA de-a lungul Uniunii Europene in timpul perioadei cu risc maxim. Una dintre teoriile principale sustine faptul ca raspandirea in aceasta perioada este posibil sa fie limitata mai ales daca perioada cu risc crescut este scurta.  Exista riscul ca PPA sa fie transportata in Uniunea Europeana prin intermediul cailor de transport (camioane care reintra in UE si deseuri provenite de pe avion sau vapor), iar acest risc a fost analizat. Aceasta analiza a relevat faptul ca riscul asociat cailor de transport a fost scazut, cu exceptia anumitor state, precum Lituania si Polonia, unde aceste camioane de transport au fost supuse unui risc crescut de contaminare. Riscul de introducere a porcilor vii a fost maxim in cazul celor proveniti din Polonia, in special in noiembrie si decembrie, si din Federatia Rusa. Virusul PPA descoperit in Georgia se poate multiplica in mod eficient in corpul capuselor. A fost realizata o reactualizare epidemiologica. La inceputul anului 2014, PPA a fost descoperita la porcii salbatici din Lituania, la o distanta mai mica de 200 km fata de granita cu Polonia. Este posibil ca acesta sa reprezinte rezultatul deplasarii animalelor infectate ce au provenit din regiunile afectate ale Belarusului. 

Specii afectate

Numai porcinele sunt afectate; porcii domestici de toate varstele si rasele sunt foarte susceptibili, insa virusul poate fi pastrat si pe culturi realizate din tesuturi de iepure, capra sau oua embrionate de gaina. Cele trei specii salbatice africane (porcul alergator, porcul urias de padure si porcul de rau) sunt rezistente la infectie, insa mistretul european este susceptibil. Pana de curand, aparitia bolii in Africa a fost limitata la focare explozive aparute la porcii din Europa care au intrat in contact cu porci africani locali. Aceste epidemii tind sa aiba o raspandire limitata deoarece toti porcii din fermele afectate mor sau sunt sacrificati, insa dupa cativa ani boala a capatat caracter enzootic in fermele de porci domestici. Anchetele epidemiologice desfasurate in tari precum Malawi demonstreaza comportamentul schimbator al bolii pe parcursul mai multor ani. Virusul, care a fost introdus in Europa in 1957, a reusit sa persiste la porcii europeni, iar dupa o perioada de cativa ani in care boala a evoluat epizootic, caracterul acesteia a devenit enzootic. Epidemia din Cuba a avut o forma comparativ mai virulenta. Atunci cand boala a aparut in Caraibe, a reprezentat o amenintare majora la adresa industriei bine dezvoltate a cresterii porcilor din Statele Unite, in special datorita riscului de raspandire a virusului prin intermediul populatiei de porci salbatici din Florida. Populatia de porci salbatici din Florida este cea mai mare din Statele Unite si prezinta o importanta turistica si economica foarte importanta pentru vanatori care folosesc capcane sau arme de vanatoare, pentru taxidermisti si comercianti care vand porci salbatici fondurilor cinegetice.  Porcii salbatici din Florida descind din porcii domestici care au fost lasati in libertate. Inocularea pe cale experimentala a acestor porci cu tulpini virulente ale virusului cauzeaza boala cu evolutie fatala. Morbiditate si mortalitate

Inca de la aparitia pestei porcine africane, rata morbiditatii a putut ajunge la 100%, iar cea a mortalitatii a depasit adesea 90%. Totusi, o atenuare a virulentei virusului se instaleaza in timp in zonele enzootice, iar rata mortalitatii poate fi in prezent chiar de 2-3%.

Metode de transmitere

Exista trei cai principale ale ciclului de transmitere. Prima dintre acestea este reprezentata de ciclul format din porcii salbatici, capusele argaside si porcii domestici; o a doua varianta include porcul domestic si capusele, fara porcul salbatic; a treia varianta include doar porcul domestic si porcul salbatic. Raspandirea la nivel local si fermele de porci cu crestere in sistem liber, in asociere cu porcii salbatici liberi, reprezinta cele mai frecvente cai de transmitere a bolii. In Africa, metoda de transmitere a bolii de la porcii salbatici, considerati rezervor de boala, la porcii domestici a reprezentat un subiect de interes considerabil. Infectia se transmite in principal la porcii domestici prin intermediul capuselor argaside din specia Ornithodoros moubata. Porcul alergator viremic reprezinta o sursa de infectie pentru capuse. Virusul poate persista in corpul capuselor argaside asociate cu porcul alergator prin intermediul unui mecanism de transmitere trans-stadial, transovarian si sexual (de la mascul la femela, dar de obicei nu si invers). Virusul trebuie sa se multiplice numai in epiteliul intestinal al capusei pentru a o infecta cu succes.  Capusa are un habitat relativ restrans, iar daca este prevenit contactul dintre porcul domestic si cel salbatic, precum si contactul cu adapostul porcilor salbatici, se poate preveni si transmiterea bolii. Virusul poate persista in corpul acestor capuse pentru o perioada lunga de timp in absenta unei noi surse de infectie, implicand o viremie scazuta ce persista o perioada lunga de timp. Porcii alergatori tineri se contamineaza inca de cand se nasc in adapostul lor, iar astfel devin rezervoare si vectori ai infectiei. Epidemiile sporadice pot aparea astfel in zonele endemice, acolo unde virusul se raspandeste de la capusele sau porcii alergatori infectati, la porcii domestici. In unele zone in care porcii alergatori infectati exista in numar mare, iar capusele din specia O. moubata sunt aparent absente, O. savignyi poate reprezenta un vector natural pentru virus. Virusul poate fi descoperit, de asemenea, si in corpul capuselor din specia O. porcinus. Virusul PPA se multiplica intr-un numar mai mare in celulele nou-formate ale oualor de capusa. Capusele infectate cu virusul PPA prezinta o mortalitate mai mare decat capusele sanatoase. Vechiul concept conform caruia sursa de virus aflata la baza epidemiei de pesta porcina africana aparuta in Africa de Est si de Sud este reprezentata de purtator, adica de porcul salbatic, nu este solid. Se presupune ca aceste capuse infectate ajung in vecinatatea porcilor domestici fie prin intermediul porcilor alergatori, fie prin intermediul carcaselor acestora.  In Africa, virusul persista in principal sustinut de ciclul de transmitere care se realizeaza intre porcul alergator si capusele argaside (Ornithodoros moubata). Virusul nu prezinta in aparenta un efect asupra porcului alergator si nici asupra capuselor argaside, iar virusul produce boala numai atunci cand infecteaza porcii domestici. Intr-adevar, majoritatea porcilor alergatori sunt aviremici, dar seropozitivi.  Capusa prezinta o larga distributie in Africa la sud de Sahara, iar principalul sau habitat este reprezentat de vizuinele ocupate de porci alergatori. Exista o stransa corelatie intre anticorpii produsi de porcii alergatori si prezenta capuselor. Porcii alergatori nou-nascuti se pot infecta imediat dupa fatare daca sunt muscati de capuse infectate, iar viremia ce rezulta astfel ar putea fi suficient de mare incat sa provoace infectarea capuselor neinfectate care se hranesc cu sangele acestora. Virusul mai poate infecta si porcul de rau (Potamochoerus porcus), care, in urma infectiei, poate deveni viremic timp de 35-91zile, putand, de asemenea, sa transmita virusul capuselor. In Europa, are loc transmiterea directa dintre animalele bolnave si cele sanatoase, indiferent daca acestea sunt domestice sau salbatice. In Spania si Portugalia, caile de transmitere sunt reprezentate de contactul direct dintre fermele invecinate si porcii infectati nou-introdusi in acestea, fie in timpul perioadei de incubatie, fie ca si purtatori cu infectie persistenta. In ultimii 20 ani, au avut loc un numar mare de epidemii in care semnele clinice ale bolii nu au fost recunoscute. Rata mortalitatii a scazut, aparand o paleta vasta de forme evolutive ale bolii, de la cele cu evolutie acuta la cele cu evolutie cronica, inclusiv recuperare aparenta din boala. Consecinta majora a emergentei acestor forme virale mai putin virulente a constituit-o aparitia purtatorilor cu viremie persistenta si a unei populatii mari de porcine cu infectie subclinica. Virusul pestei porcine africane poate persista in cadrul populatiei de porcine prin intermediul infectiei persistente prezente la porcii recuperati din boala timp de cateva luni, perioada in care virusul trebuie reactivat inainte de a se realiza transmiterea bolii. Virusul poate persista prin reinfectarea porcilor recuperati din boala, la care virusul se multiplica fara a produce semne clinice, iar transmiterea are loc prin excretii, sange si tesuturi infectate.  Mistretii din Spania sunt purtatori ai virusului fara a manifesta semne clinice. Vectorul european al virusului este reprezentat de capusa argasida din specia O. erraticus. Aceasta poate mentine si transmite virusul timp de cel putin 300 zile. In diverse regiuni din Spania, O. erraticus a fost descoperita in 42-64% dintre tarcurile ocupate de porci. In urma epidemiei din Spania, abandonarea acestor tarcuri de porci a dus la eliminarea majoritatii capuselor infectate cu virusul respectiv. Capusele adulte si nimfele mari pot supravietui timp de aproximativ 5 ani sau mai mult in solul din tarcurile porcilor, pana cand animalele intra ocazional in acestea. Exista o corelatie directa intre persistenta bolii si distributia capuselor in Spania. Populatiile de capuse flamande pot transmite virusul atunci cand se hranesc in timpul iernii, insa populatiile care au acces continuu la porcine nu se hranesc decat atunci cand temperatura din aceste tarcuri ajunge la 13-15°C. Metamorfozarea de la stadiul de larva la cel de adult dureaza intre 2 si 3 ani. In cadrul unui studiu recent al capuselor (O. erraticus) din fermele din sudul Portugaliei, au fost izolate doua tulpini de PPA. Una cauza boala acuta cu mortalitate de 100%, iar cealalta producea doar o usoara viremie la porci. In Sardinia, principalii factori implicati in raspandirea bolii se coreleaza cu urmatorii factori:

• Terenul muntos pe care porcinele pot circula libere catre zone infectate in prealabil
• Deplasarea porcilor care pot supravietui infectiei si care se pot alatura altor grupuri de animale
• Introducerea porcilor infectati proveniti din surse necunoscute in grupuri de porci sanatoase, datorita transferului necontrolat al porcinelor
• Administrarea de hrana ce contine resturi de carcasa provenita de la porci infectati

Virusul a fost transmis pe cale experimentala porcilor sanatosi prin intermediul O. coriaceus, o capusa argasida indigena din Statele Unite. Au fost studiate artropodele potential vectori pentru virusul specific Americii de Nord si arhipelagului Caraibelor. Majoritatea indivizilor speciei de capuse Ornithodoros spp. care se hranesc cu sangele porcilor pot fi capabile sa actioneze ca si vectori pentru virus, iar posibila existenta a potentialilor vectori printre alte artropode hemofage nu ar trebui neglijata. Capusele argaside din specia O. (Alectorobius) puertoricensis, descoperite pe insula Hispaniola din arhipelagul Caraibelor (Haiti si Republica Dominicana), acolo unde pesta porcina africana a fost endemica in perioada 1978 - 1984, au fost capabile sa transmita pe cale experimentala virusul de la animalele infectate la cele susceptibile. Capusa O. coriaceus este capabila sa gazduiasca si sa transmita virusul timp de mai mult de 440 zile, acesta fiind transferat de la stadiul de nimfa la cel de adult si persistent in corpul capusei timp de cel putin alte 4 naparliri.  O. puertoricensis prezinta toate premisele pentru a deveni un adevarat vector biologic si rezervor pentru virus. Odata instalata la porcii domestici, boala se poate raspandi rapid. Virusul este prezent intr-o concentratie mai mare in secretiile nazofaringiene dupa aparitia semnelor clinice, fiind prezent in toate organele si excretiile provenite de la porcii cu forma acuta a bolii. La porcii domestici inoculati pe cale experimentala, virusul este prezent in cantitati semnificative in secretiile si excretiile porcilor cu boala acuta timp de numai 7-10 zile dupa instalarea febrei, fiind prezent in cantitate maxima in fecale. Virusul poate persista in sangele unor porci recuperati din boala timp de 8 saptamani, precum si in tesuturile lor limfatice, timp de 12 saptamani. Fecalele reprezinta materialul contaminant care raspandeste probabil cel mai usor infectia, insa si sangele are capacitate mare de contaminare, iar transmiterea bolii se poate realiza prin contaminarea plagilor cauzate de lupte. Infectia apare pe cale orala si nazala, iar dupa o scurta perioada de incubatie ce urmeaza instalarii bolii in grupul de animale, aceasta se raspandeste rapid prin contact direct. Infectia intre porcii domestici se poate raspandi si prin urmatoarele activitati:

• Contact indirect cu tarcuri infectate
• Ingerarea de apa si furaje contaminate
• Administrarea de deseuri alimentare neprelucrate termic ce contin resturi de carcasa de porc contaminata

Transmiterea prin intermediul paduchelui porcului, Haematopinus suis, este, de asemenea, probabila. O importanta sursa de infectie o reprezinta animalele recuperate din boala, care pot ramane infectate persistent si purtatori definitivi. Porcinele care se recupereaza din boala produsa de tulpini virale izolate din Emisfera Vestica (Brazilia si Republica Dominicana) pot ramane infectate persistent si devin imune la expunerea experimentala la boala. Nu se cunosc multe lucruri deocamdata despre modul de transmitere a virusului de catre capuse in Europa de Est. Totusi, toate speciile de capuse din genul Ornithodorus testate pana in prezent au fost susceptibile la virusul PPA, reprezentand astfel un potential vector biologic.

Factori de risc

Factori legati de agentul patogen

Virusul PPA reprezinta o populatie multiclonala de virusuri in care exista toate combinatiile de cate cel putin 4 markeri specifici (hemadsorbtie, virulenta, dimensiunea straturilor celulare din culturi si antigenitate). Acest aspect poate explica comportamentul epidemiologic care a constat in virulenta inalta a tulpinilor virale limitate la Africa si Peninsula Iberica la inceputul anilor 1960, care de-a lungul anilor s-a exprimat printr-o mortalitate din ce in ce mai mica, iar infectiile subacute si cronice devenind mai frecvente. In mod experimental, virusul PPA cu virulenta moderata izolat de la cazurile de boala din Republica Dominicana, atunci cand este inoculat la porci, duce la instalarea unei boli acute insotita de febra si viremie, precum si de neutrofilie tranzitorie, din care porcii se recupereaza. Tulpina virala 78 izolata din Malta produce pe cale experimentala un sindrom similar cu cel al tulpinilor virale izolate din Africa. Un numar mare de studii continua sa avanseze rapid catre decodificarea genelor si proteinelor produse prin exprimarea acestor gene, insa rezultatele acestor studii nu fac obiectul textului nostru. Totusi, studiile recente asupra PPA sugereaza faptul ca virulenta poate depinde de abilitatea virusurilor de a tempera eliberarea citokinelor care deriva din macrofage, care la randul lor regleaza activitatea celulelor T-helper de tip 1 (Th1) si T-helper de tip 2 (Th2), controland raspunsul imunitar protector declansat de organismul gazda. Tulpinile mai putin virulente ale PPA fata de macrofage produc TNF-α, IL-6, IL-12, si IL-15 in cantitate mai mare, in timp ce tulpinile virulente inhiba aceasta productie. Virusul PPA mai afecteaza si raspunsul chemotactic si capacitatea fagocitara, cauzand o reducere a eliberarii radicalilor liberi toxici. Virusul este extrem de stabil la pH 4,0, insa isi pierde din stabilitate la un pH mai mare.  Este foarte rezistent la putrefactie, caldura (va supravietui timp de 2 ore la 56°C) si uscaciune si supravietuieste in carcasele racite timp de pana la 6 luni, iar la 4°C timp de 2 ani. Supravietuieste in serul sanguin timp de 6 ani la o temperatura de 5°C. Probabil intre 0,5 - 0,66% din totalul genelor PPA nu au rol in replicarea virusului, dar prezinta importanta pentru transmiterea virusului si pentru supravietuirea in organismul gazda. Este inactivat de formaldehida 1% in 6 zile si de hidroxid de sodiu 2% in 24 ore.

Mecanisme imune

Anticorpii impotriva virusului PPA apar in colostrul scroafelor infectate precedent cu virusul si sunt transferati nou-nascutilor care sug. In mod experimental, doar imunoglobulinele specifice transferate pasiv, ca atare, vor proteja porcii impotriva infectiei letale cu o tulpina omoloaga foarte virulenta a virusului. Efectul protector mediat de anticorpi apare la scurt timp si intarzie instalarea bolii in mod eficient. Elaborarea de anticorpi protectori de catre anumite proteine virale previne probabil neutralizarea completa a virusului de catre anticorpi. Porcii infectati cu tulpini virale virulente sau atenuate se pot recupera din boala si pot deveni imuni la expunerea la tulpini omoloage virulente si, in anumite conditii, la tulpini heterologe. Desi porcii manifesta anticorpi depistabili prin diverse teste de diagnostic, existenta anticorpilor ce neutralizeaza virusul a fost recent demonstrata impotriva proteinei virale p72. Totusi, s-a sugerat recent faptul ca proteinele p30, p54, p72 si p22 nu sunt asociate cu anticorpi neutralizanti. Serul sanguin provenit de la porcii infectati si deveniti imuni va inhiba replicarea virala, insa natura acestui mecanism de inhibitie nu este cunoscut. A fost demonstrata neutralizarea tulpinilor virale virulente izolate atat pe culturi celulare Vero, cat si pe culturi de macrofage porcine, cu ajutorul serului hiperimun porcin. Expunerea experimentala a porcilor la tulpini virale salbatice cu virulenta scazuta duce la o serie de raspunsuri celulare specifice induse de virus. Virusul induce in vitro o puternica activitate de blastogeneza a celulelor mononucleate initiale atunci cand se folosesc virusuri vii, dar mai putin virulente. Porcii ce se recupereaza dintr-o infectie acuta cu acest virus manifesta o concentratie serica semnificativa de limfocite T citotoxice specifice dupa stimularea in vitro. Proteina virala p36 induce un raspuns mediat prin celulele T-helper la soareci. Rezistenta la infectie pare sa se coreleze cu nivelul de citotoxicitate mediata celular si dependenta de anticorpi. Celulele T citotoxice virus-specifice, cu potential blastogen, sunt candidate initiale pentru inducerea prin mecanisme celulare si conferirea imunitatii protectoare impotriva expunerii la virus, ceea ce sugereaza faptul ca mecanismele de protectie celulara sunt foarte importante in acest proces. Animalele cu infectii persistente, pot elimina virusul in mediul inconjurator timp de cel putin 70 zile. Perioada de incubatie variaza mult, intre 4 si 19 zile, in functie de tulpina virala si de calea de contaminare. Porcii domestici infectati incep sa elimine virusul inainte sa manifeste semne clinice. Virusul este eliminat in cantitate mare prin excretii si secretii. Porcii care supravietuiesc raman viremici pe termen lung, iar virusul poate fi izolat de la aceste animale. 

PATOGENEZA

Virusul se multiplica in monocitele si macrofagele din limfonodurile cele mai apropiate de calea de patrundere a virusului in organism. Acesta se gaseste adesea in tonsile si in caile respiratorii si se multiplica in tesutul limfoid asociat nazofaringelui inainte de instalarea viremiei generalizate, care poate fi observata dupa 48-72 ore de la infectare si care este urmata de o multiplicare secundara la nivelul limfonodurilor, splinei, pulmonilor, ficatului si rinichilor. Viremia poate incepe dupa 4-8 zile si poate dura timp de cateva saptamani, deoarece nu exista anticorpi neutralizanti. Capacitatea de transmitere prin contact direct apare in acest interval de timp si continua timp de cel putin 7 zile. Porcii inoculati cu tulpini virale izolate din Emisfera Vestica manifesta trombocitopenie cu tipar caracteristic. Porcii infectati incep sa manifeste trombocitopenie pe parcursul a 48 ore, dupa 3-4 zile de evolutie a bolii. Dupa cateva zile de trombocitopenie, numarul de plachete sanguine revine la valoarea minima normala, chiar si in prezenta viremiei continue. In mod experimental, virusul determina hematopoieza la nivelul maduvei osoase, care coincide cu activarea macrofagelor, functia maduvei osoase nefiind afectata. Proteinele membranare de la suprafata celulelor permisive actioneaza ca si receptori pentru PPA, iar interactiunile specifice se desfasoara la acest nivel. PPA este asociata cu membranele hematiilor si cu plachetele sanguine. Forma subacuta a bolii se caracterizeaza prin trombocitopenie tranzitorie. Efectele PPA sunt reprezentate in principal de hemoragii si apoptoza.  O proteina nou-descoperita (p54) codificata de catre virus s-a dovedit a fi prima componenta care induce apoptoza in mod direct. Boala se caracterizeaza prin apoptoza masiva a limfocitelor, in special a celulelor B. Atat celulele B, cat si celulele T, mai ales cele de la nivelul splinei, sunt afectate inca din primele trei zile de la infectie, iar apoptoza este indusa de catre citokine sau mediatori apoptotici eliberati de macrofagele infectate cu virusul PPA. In orice caz, este vorba despre un mecanism intracelular declansat in acelasi timp cu procesul de decodificare virala. Este probabil ca mediatorii apoptozei sa se afle in echilibru cu inhibitorii apoptozei. Necroza tisulara si infectia generalizata a celulelor endoteliale nu reprezinta caracteristici ale bolii cauzate de tulpinile virale cu virulenta moderata. Virusul provoaca hemoragii prin efectul sau asupra mecanismelor hemostatice, afectand endoteliul vascular. Dupa 4-5 zile, leziunile vasculare se extind pana la membrana bazala, instalandu-se apoi moartea animalului, de obicei datorita edemului grav si a hemoragiilor. Mecanismele legate de hemoragie constau in urmatoarele:

1. Activarea si distrugerea extinsa a monocitelor si macrofagelor - creste concentratia serica a TNF-α si IL-1β. Limfocitele par, de asemenea, sa prezinte o activitate scazuta. A mai fost raportata si apoptoza trombocitelor.
2. Coagularea intravasculara diseminata. Infectarea si necroza megacariocitelor - pot fi observate numeroase megacariocite apoptotice, picnotice sau supuse cariorexiei, care sunt induse fie de efectele citokinelor, fie de distrugerea trombocitelor periferice. Pot fi afectate intre 0,2% si 9,5% celule.

La inceputul procesului infectios se manifesta un timp de coagulare prelungit, ca rezultat al inhibitiei asupra formarii fibrinei; apoi, se dezvolta trombocitopenia. Trombocitopenia si defectele de coagulare duc la aparitia urmatoarelor:

• Hemoragie
• Exsudat seros
• Infarcte
• Edem local
• Infiltrare tisulara

Toate formele clinice ale bolii se caracterizeaza la necropsie prin hemoragii extinse, iar aceasta caracteristica duce adesea la stabilirea unui diagnostic prezumtiv in practica.  Un virus extrem de virulent produce hemoragii renale ca rezultat al afectarii endoteliale grave, facilitate de activitatea fagocitara. In cazul tulpinilor cu virulenta moderata, hemoragia reprezinta o consecinta a cresterii permeabilitatii intravasculare, insotite de diapedeza eritrocitelor. Activarea plachetelor sanguine de catre virus contribuie, de asemenea, la cresterea permeabilitatii vasculare. Dupa 4-5 zile, membranele bazale sunt afectate, ceea ce duce la edem pulmonar si, ulterior, la moartea animalului. Virusul afecteaza in principal celulele sistemului fagocitar mononuclear si functia limfocitara. Macrofagele intravasculare pulmonare manifesta o activitate intensa a factorilor TNF-α si IL-1α, ceea ce coincide cu edemul pulmonar, sechestrul neutrofilelor si formarea de microtrombi fibrinosi. Limfopenia atat de caracteristica acestei boli este atribuita unei cresteri semnificative a mortii limfocitare prin apoptoza (moarte celulara programata). In cazul bolii induse pe cale experimentala, exista o apoptoza marcanta a limfocitelor de la nivelul limfonodurilor, aceasta manifestandu-se in ambele compartimente cu tesut cortical, fiind mai intensa in tesutul limfoid difuz (zona T).  Limfopenia periferica este asociata cu o depletie in limfocite T. Nu exista dovezi ale multiplicarii virale la nivelul limfonodurilor, insa rata replicarii virale este mare in macrofagele prezente in tesutul limfoid difuz, comparativ cu cea din foliculii limfoizi, care este scazuta. Pe scurt, este prezenta o afectare a tesutului limfoid, precum si o moarte celulara programata a unui mare procent din populatia de limfocite si monocite/macrofage. Acest aspect explica limfopenia si starea de imunodeficienta. Mai exista si o varietate de proteine codificate de catre virus, care inhiba apoptoza. Pe cale experimentala, virusul mai cauzeaza si activarea si degranularea plachetelor sanguine incepand cu a treia zi dupa inoculare, ceea ce coincide cu activarea sistemului fagocitar mononuclear si cu replicarea virala de la nivelul monocitelor/macrofagelor. Virionii mai sunt prezenti si in plachetele sanguine, ceea ce sugereaza faptul ca aceste celule faciliteaza diseminarea virusului in corp, in special in infectiile subacute. Probabil 95% din capacitatea de infectare a sangelui se realizeaza prin intermediul particulelor virale adsorbite pe hematii Virusul poate strabate placenta, se poate multiplica in tesutul fetal si poate cauza avort. Totusi, pierderea gestatiei reprezinta probabil mai degraba rezultatul efectelor infectiei virale asupra scroafei decat rezultatul efectului direct pe care il are virusul asupra placentei si fetusului. Motivele absentei viremiei la porcii africani salbatici nu sunt cunoscute, si nici cele ale rezistentei mai mari la PPA a mistretului european.

DESCOPERIRI CLINICE

Boala evolueaza de la o forma acuta la una cronica. Atunci cand se instaleaza ca si infectie noua (epidemie), ia adesea forma acuta, insa devine subacuta sau cronica atunci cand prezinta caracter endemic. In forma acuta, animalele mor datorita unui stadiu acut de soc, caracterizat prin coagulare vasculara diseminata, insotita de hemoragii multiple in toate tesuturile. Perioada de incubatie de dupa contactul cu virusul variaza de la 4 la 19 zile, in functie de doza infectanta si de calea de contaminare, insa dureaza numai 2-5 zile in conditii experimentale. Cel mai adesea, morbiditatea este de 40-85%, iar mortalitatea poate ajunge si la 90-100%, atunci cand este implicat un virus virulent, insa de numai 20-40% in cazul virusurilor mai putin virulente. Febra ridicata (40.5°C) apare brusc si persista, fara a fi insotita de alte simptome, timp de aproximativ 4 zile. Febra dispare apoi, iar porcii manifesta pete cianotice de dimensiuni mari pe piele, letargie, anorexie, instinct de ingramadire, evitarea deplasarii, slabiciune musculara si incoordonare a miscarilor. Congestia extrema si decolorarea membrelor posterioare, insotite de dificultati in mers, reprezinta simptome timpurii caracteristice ale bolii. Coordonarea ramane prezenta numai la nivelul membrelor anterioare, iar porcii afectati se pot deplasa pe acestea, tarandu-si trenul posterior. Tahicardia si scurgerile nazale si oculare seroase sau mucopurulente pot aparea, iar dispneea si tusea (uneori pana la 30%) sunt prezente la unii porci. Diareea, uneori dizenterica, si voma apar in cazul anumitor epidemii, iar scroafele gestante avorteaza. Petele purpurii de pe piele pot fi prezente pe membre, rat, abdomen si urechi. Avortul poate aparea in toate stadiile gestatiei, dupa aproximativ 5-8 zile dupa inceperea manifestarilor clinice sau dupa 1-2 zile de febra. Moartea se instaleaza de obicei dupa o zi sau doua de la aparitia semnelor clinice clare de boala, fiind adesea precedata de convulsii. Evolutia subacuta se caracterizeaza prin trombocitopenie, leucopenie si numeroase leziuni hemoragice. Febra ridicata si diferitele grade de letargie si depresie se pot observa in timpul fazei acute, insa unii porci continua sa se hraneasca; rata mortalitatii este de obicei mai mica de 5%; febra dispare dupa 2-3 saptamani; apoi porcii isi recapata complet apetitul si ritmul de luare in greutate. Porcii vindecati nu pezinta leziuni caracteristice bolii, insa pot ramine viremici timp de cateva saptamani. Acesti porci cu infectie persistenta pot trece de inspectia clinica antemortem de rutina pentru sacrificare, iar ramasitele si resturile de carcasa potential infectate ale acestora pot fi administrate, in necunostinta de cauza, in furajul altor porci.  Cazurile cronice prezinta febra intermitenta, se emaciaza si incep sa manifeste tumefactie edematoasa a tesuturilor moi din jurul articulatiilor membrelor si de sub mandibula. Stabilirea diagnosticului depinde de simptome [care nu pot fi diferentiate in practica de forma acuta a SDNP (sindromului de dermatita si nefropatie porcina) sau PPC (pesta porcina clasica)], de examinarea post mortem (se presupune ca ulceratiile si aspectul de ”ou de curca” al rinichilor sunt trasaturi mult mai rare in PPA, insa acest aspect nu trebuie considerat un indicator exact) si, cel mai important, de rezultatele testelor de diagnostic care exclud PPC si confirma PPA. Un diagnostic definitiv se poate obtine numai prin excluderea PPC si prin confirmarea PPA prin teste de laborator.

PATOLOGIE CLINICA

Examen hematologic

Ca si in cazul pestei porcine clasice, este prezenta o scadere a numarului total de leucocite la o valoare de aproximativ 40%-50% din valoarea normala, pana in a patra zi de evolutie a bolii.  In mod special, apar celule imature si limfocite atipice in sangele gazdei in urma infectiei cu virusul PPA, insa mecanismele acestui proces nu sunt inca pe deplin cunoscute. Este prezenta o limfopenie pronuntata si o crestere a numarului de neutrofile imature. In cazurile cronice este prezenta hipergammaglobulinemie. Timpul de coagulare a sangelui devine crescut dupa a patra zi de la infectie. Trombocitopenia este depistabila intre zilele 6 si 9 post-infectie. Concentratiile serice ale proteinei C reactive, amiloidului A seric si haptoglobinei au fost masurate, toti acesti parametrii crescand in mod semnificativ la porcii inoculati cu PPA sau PPC. Proteina majora de faza acuta a porcinelor si apolipoproteina se coreleaza cu evolutia clinica a infectiei cu PPA pe cale experimentala.

Diagnostic

Viremia persista, la fel si anticorpii, pentru o perioada lunga de timp; de aceea, diagnosticul se obtine in cel mai indicat mod prin depistarea in paralel a antigenului si anticorpilor. Testele de diagnostic ce pot fi folosite la nivel de grup urmeaza sa apara.

Depistarea virusului

Cele mai sigure si mai frecvent folosite tehnici de diagnostic sunt reprezentate de PCR, de imunofluorescenta directa (IFD) si de tehnica hemadsorbtiei (HA), care se foloseste in laboratoarele de referinta. IFD si HA ar trebui folosite alaturi de alte tehnici, deoarece ambele pot oferi rezultate fals negative. Tehnica PCR originala a fost, de asemenea, elaborata pentru a include si noua tehnica PCR in timp real, sonde universale si sisteme de amplificare a reactiilor. Mai recent, a fost elaborata si o tehnica de genotipare. Antigenul poate fi depistat prin tehnica anticorpilor fluorescenti la nivelul tonsilelor si limfonodurilor submandibulare dupa 24-48 ore de la infectie, dar si in alte locatii dupa generalizarea infectiei. Imunofluorescenta indirecta cu anticorpi si fluorescenta directa reprezinta teste realizate frecvent din probe viscerale fluide.

Teste serologice

Testul ELISA este folosit frecvent pentru testarea simultana a unui numar mare de probe deoarece este automat, insa au fost elaborate si alte numeroase teste de diagnostic, printre care si unul ce utilizeaza antigene recombinante si care este eficient si pentru probe de ser slab conservat. Anticorpii impotriva virusului pot fi depistati dupa 7 zile de la infectie. Testul ELISA este foarte sensibil si specific, neputand fi automatizat pentru testarea unui numar mare de probe din ser sanguin. A fost conceput pentru o varietate de proteine specifice PPA, precum p73 sau p30. Mai mult de 90% dintre porcii infectati pot fi descoperiti prin depistarea anticorpilor specifici impotriva virusului. Imunoamprenta (imunoblotting) este un test foarte specific si sensibil care este usor de interpretat, asigura o alternativa pentru imunofluorescenta si poate fi efectuat in mai putin de 90 minute in teren. Testarea complementului reprezinta o posibilitate, de asemenea.  Depozitarea sau transportul inadecvat al serului sanguin poate supune probele la temperaturi ridicate pentru perioade lungi de timp, iar pana la 20% dintre acestea pot oferi rezultate fals negative prin testul ELISA. Toate probele de sange ar trebui conservate la 4°C inainte de a fi testate, iar in caz de depozitare sau manipulare incorecta, acestea ar trebui testate prin immunoblotting. Un test al imunoperoxidazei cu anticorpi monoclonali poate fi, de asemenea, util pentru testare in masa. Pentru confirmarea rezultatelor pozitive sau ambigue prin ELISA, se folosesc testele de immunoblotting, imunofluorescenta indirecta si imunoperoxidaza.  Primele doua teste folosite in paralel vor confirma PPA la peste 90% dintre animalele infectate.

DESCOPERIRI NECROPSICE

Modificarile macroscopice din timpul necropsiei se aseamana cu cele descoperite in pesta porcina clasica, cu exceptia celor din PPA, cand leziunile sunt mai severe. Procesul patologic variaza in functie de virulenta virusului, insa consta in general din hemoragii extinse si necroza a tesutului limfoid la cazurile cu evolutie acuta. In cazurile subacute si cronice, leziunile pot fi minime sau absente. Leziunile sunt mai evidente la nivelul splinei, cordului, limfonodurilor si rinichilor. In multe organe exista hiperemie si edem, alaturi de microtrombi fibrinosi. Cele mai frecvente descoperiri macroscopice constau in: limfonoduri gastrohepatice si renale marite si hemoragice, adesea atat de afectate incat se pot asemana cu splina; petesii subcapsulare ale rinichilor; echimoze ale epicardului si seroaselor; edem pulmonar insotit de hidrotorax. Poate fi prezent hemopericard. Hemoragiile renale sunt considerate aproape patognomonice si reprezinta leziuni constante ce urmeaza inocularii porcilor cu tulpini virale cu virulenta mare sau moderata. Splenomegalia este obisnuita, insa spre deosebire de pesta porcina clasica, infarctele splenice pot fi rar observate. Poate fi prezenta congestie la nivelul ficatului si vezicii biliare, precum si petesii la nivelul vezicii urinare. Hidrotoraxul nu este neobisnuit. Poate exista si congestie a meningelor, la nivelul plexului coroid si la nivel cerebral. Vezica biliara este edematoasa si hemoragica, insa aceasta nu reprezinta o leziune patognomonica deoarece nu este constanta. In cazurile cronice, leziunile sunt in esenta aceleasi, insa mai includ si pericardita, pneumonie interstitiala si limfadenita. Este prezenta congestie severa la nivelul submucoasei colonului, desi ulceratiile in butoni de camasa de la nivelul intestinului gros sunt mai rare decat in cazul pestei porcine clasice. Se presupune ca ulcerele in butoni de camasa si aspectul de ou de curca al rinichilor reprezinta leziuni mai rare, dar acest aspect nu trebuie considerat un indicator exact. Din punct de vedere histologic, leziunile au valoare mai mare de diagnostic. Virusul determina distrugerea sistemului fagocitar mononuclear si apoi infecteaza megacariocitele, celulele criptelor amigdaliene, celulele renale, hepatocitele si celulele endoteliale. Venulele postcapilare sufera un proces de hialinizare si tumefactie endoteliala. Distrugerea monocitelor/macrofagelor este vizibila la nivelul limfonodurilor, splinei si maduvei osoase. La nivelul ficatului, este prezenta o distrugere extinsa a hepatocitelor. Cariorexa evidenta a limfocitelor este vizibila atat in tesutul limfoid normal, cat si in cadrul populatiei de celule limfoide infiltrate in organele parenchimatoase.  Encefalita se poate instala odata cu infiltrarea limfoida a leptomeningelor, insa aceasta este in general mai putin severa decat in cazul pestei porcine clasice. La animalele recuperate din boala, prezenta virusului si a anticorpilor simultan (infectie persistenta) poate provoca aparitia glomerulonefritei autoimune. Diagnosticul depinde de testele de laborator efectuate deoarece nu poate fi stabilit pe baza semnelor clinice si a modificarilor anatomopatologice. Ca si in cazul pestei porcine clasice, testele de diagnostic pentru confirmarea PPA tind sa fie limitate la cele efectuate in laboratoarele de referinta.

Probele necesare pentru confirmarea diagnosticului

Probele pot fi recoltate pe hartie de filtru pentru depistarea antigenului si anticorpilor, putand fi folosite si fluidele orale pentru depistarea anticorpilor.

• Examen histologic - tesuturi fixate in formol din splina, pulmoni, limfonoduri, rinichi, ficat, colon, cecum si encefal (microscopie optica). Virusul poate fi depistat prin imunohistochimie, in special in tonsile, sau prin hibridizare in situ (ISH).
• Virusologie - splina, rinichii, limfonodurile submandibulare si abdominale, tonsilele si maduva osoasa trebuie colectate in scopul efectuarii testelor de imunofluorescenta indirecta cu anticorpi si de PCR.

Imunofluorescenta directa si hemadsorbtia sunt tehnici exacte, la fel si o serie de teste PCR ce includ si o tehnica PCR in timp real. A fost elaborata si o tehnica PCR care poate utiliza o proba de sange pe hartie de filtru, precum si pe placi. Tehnica PCR elaborata cu ajutorul proteinei p72 va permite depistarea virusului PPA dupa maxim 5 ore de la prelucrarea probelor recoltate si genotiparea completa a acestuia dupa maxim 48 ore. O noua tehnica de PCR in timp real (RT-PCR) ce utilizeaza o colectie universala de sonde, a fost deja descrisa.

EXAMEN SEROLOGIC

Imunitatea fata de PPA nu se dezvolta. Animalele ce supravietuiesc raman persistent infectate, iar viremia persista in ciuda prezentei unui numar mare de anticorpi datorita faptului ca in mare acestia nu sunt completi. Anticorpii apar initial dupa 10 zile. Majoritatea particulelor virale de ataseaza la eritrocite. Anticorpii neutralizanti lipsesc, putandu-se observa o mare variatie a tulpinilor virale. Imunitatea mediata celular poate juca un rol important in raspunsul imun fasa de PPA si in protectia impotriva reinfectiei. Raspunsul serologic a fost descris deja. Prezenta anticorpilor impotriva virusului PPA indica infectia, deoarece vaccinurile nu sunt disponibile. ELISA reprezinta cea mai utila metoda pentru investigarea la scara larga a epidemiilor, iar rezultatele noilor metode nu sunt afectate de calitatea probelor recoltate.

DIAGNOSTIC DIFERENTIAL

Boala poate fi usor de confundat cu pesta porcina clasica, iar examinarea foarte atenta este necesara pentru diferentierea celor doua boli.  Din punct de vedere clinic, boala evolueaza pe o perioada mult mai scurta (2 zile, spre deosebire de 7 zile) spre deosebire de pesta porcina clasica. Descoperirile macroscopice din timpul necropsiei sunt similare, dar mai severe decat cele din pesta porcina clasica. Cariorexa marcanta a limfocitelor, caracteristica pestei porcine africane, nu se observa si in cazul pestei porcine clasice. Diagnosticul diferential se bazeaza pe testele de laborator. In trecut, diferentierea se realiza prin contactul direct al porcilor susceptibili si imuni la pesta porcina clasica cu materiale potential contaminate. Mai recent, se pune baza pe evidentierea activitatii de hemadsorbtie a virusului izolat din focarele de boala, realizata pe culturi tisulare din leucocite porcine. Insa activitatea de hemadsorbtie poate fi scazuta, intarziata sau chiar absenta, iar uneori este dificila izolarea virusului de la cazurile subacute sau cronice din zonele enzootice. Depistarea antigenului prin imunofluorescenta indirecta cu anticorpi va permite stabilirea diagnosticului pentru cazurile acute. In cazurile cronice, testele serologice au fost recomandate, iar prin utilizarea a mai mult de un test se obtine un grad inalt de acuratete. In prezent sunt disponibile cateva teste de laborator cu sensibilitate ridicata, pentru depistarea virusului in tesuturi si pentru depistarea anticorpilor din serul sanguin. Reactiile imunoenzimatice (ELISA) sunt teste cu sensibilitate ridicata. Tehnicile radioenzimatice sunt, de asemenea, sensibile, iar tulpinile virale izolate pot fi titrate in culturi de monocite de porc cu ajutorul unei microtehnici. In cazul testului de imunofenotipare limfocitara ca raspuns la infectia virala, se remarca un efect citolitic asupra limfocitelor; efectul este mai accentuat in cazul limfocitelor B decat in cazul celor de tip T. Porcii ai caror anticorpi se pot depista trebuie considerati purtatori cronici ai virusului, deoarece este foarte putin probabila recuperarea completa din boala.

TRATAMENT

Nu exista un tratament specific pentru PPA.

PREVENTIE

Se recomanda limitarea imediata a deplasarii animalelor. Nu exista deocamdata vaccin impotriva PPA, insa aceasta boala a putut fi eradicata din anumite tari si in absenta acestui vaccin. Sacrificarea porcinelor afectate si eradicarea capuselor asociate acestora cat mai rapid cu putinta. Controlul si eradicarea PPA este dificil de realizat datorita urmatorilor factori:

• Lipsa unui vaccin eficient
• Transmiterea virusului prin carne proaspata si prin produse prelucrate din porc
• Recunoasterea infectiei persistente la unii porci, in special la porcii salbatici, dar si la porcul alergator si porcul de rau
• Asemanarile clinice dintre pesta porcina africana si pesta porcina clasica
• Recunoasterea in anumite zone ale lumii a capuselor argaside din genul Ornithodoros (erraticus, moubata, porcinus porcinus) care sunt implicate in transmiterea biologica a bolii si care pot ramane purtatoare de virus pentru o perioada lunga de timp (posibil chiar si 5 ani)

Prevenirea introducerii bolii in tarile indemne de boala se bazeaza pe interzicerea importului de porci vii sau de produse derivate din porc din tari in care este prezenta pesta porcina africana. Aplicarea stricta a prohibitiei a prevenit raspandirea bolii din zonele enzootice din Africa de Sud. Daca o epidemie apare, masurile de control trebuie sa dispuna de prevenirea raspandirii prin instituirea carantinei, de sacrificarea animalelor infectate si a celor cu care acestea au intrat in contact, precum si de masuri igienico-sanitare adecvate. Necesitatea unui contact strans intre porci pentru ca boala sa se raspandeasca si usurinta cu care acest contact se poate preveni prin instituirea unor garduri izolatoare, faciliteaza controlul bolii. In consecinta, boala nu poate fi in principiu controlata daca porci din mai multe exploatatii au acces la o pasune comuna. Virusul este foarte rezistent la factorii externi, inclusiv la agentii chimici, iar cel mai practic dezinfectant care poate fi folosit impotriva acestui virus il reprezinta o solutie concentrata de soda caustica. Zonele contaminate pot ramane infectate timp de mai mult de trei ani. Acesti factori, precum si persistenta virusului la porcii vindecati au contribuit probabil la obstacolele intampinate de programul de eradicare din Portugalia, unde boala a fost eradicata, dar a reaparut in 1960. Totusi, cel mai important factor pare sa fi fost utilizarea fara discriminare a vaccinurilor atenuate, care a favorizat aparitia porcilor purtatori. In cazul acestei epidemii, s-au observat foarte putine semne clinice. In Spania, in 1985, a fost instituit un program cuprinzator desfasurat la scara nationala in scopul eradicarii acestei boli, facandu-se in acest caz progrese remarcabile. Inainte de 1985, unica metoda de control al bolii in Spania a fost depopularea efectivelor de porci ce prezentau semne clinice.  Programul curent de eradicare a bolii consta in urmatoarele etape:

• Depopularea efectivelor de porci ce prezinta simptomatologie
• Supravegherea serologica a tuturor scroafelor din fiecare efectiv
• Imbunatatirea conditiilor sanitare din adaposturi
• Imbunatatirea masurilor igienico-sanitare (eliminarea adecvata a materiilor fecale, dezinfectarea vehiculelor de transport, exterminarea insectelor si rozatoarelor)
• Controlul veterinar al tuturor transferurilor de porcine (cu identificarea individuala a fiecarui animal nou-introdus in efectiv in etapa de finisare sau pentru reproductie)
• Certificare sanitar-veterinara pentru fiecare animal introdus in efectiv ca si tineret de inlocuire
• Extragerea din efectiv a oricarui animal seropozitiv
• Formarea de echipe mobile de veterinari, dedicate in exclusivitate actiunilor pe teren ce sprijina programul profilactic In urma introducerii acestui program profilactic, a devenit posibila divizarea Spaniei in doua zone: o regiune libera de boala (criteriul reprezinta minim 2 ani in care sa nu se semnaleze niciun caz de boala) si o regiune infectata.

Eradicarea bolii in Spania s-a realizat in 2001. In 1991, guvernul spaniol a sustinut ca 96% din suprafata teritoriului spaniol era liber de PPA. Raportul calculat dintre beneficii si costuri a fost estimat ca variand intre 1,23 si 1,47, in functie de gradul de aplicare a masurilor profilactice. O reducere a fondurilor destinate controlului bolii ar duce la un raport dintre beneficii si costuri de 0,97, ceea ce ar face acest program nefiabil din punct de vedere economic. S-a demonstrat faptul ca utilizarea dezinfectantilor chimici care contin cel putin 2% acid citric pentru igienizarea suprafetelor poroase este eficienta pentru eliminarea PPA si a febrei aftoase, in timp ce solutia de hipoclorit de sodiu in concentratie de 2000 ppm va elimina virusul PPA, dar nu si pe cel al febrei aftoase.  In cadrul unui studiu asupra factorilor de risc ai PPA in zonele cu o industrie importanta a cresterii porcilor din Nigeria, desfasurat in perioada 1997-2011, s-a descoperit faptul ca prezenta unei ferme de porci infectate in apropierea unui abator, va creste probabilitatea de infectare cu PPA a altor ferme de porci. Daunatorii si pasarile reprezinta, de asemenea, un factor de risc. Controlul strict al surselor de apa si furaje, separarea imediata (izolarea) porcilor bolnavi de cei sanatosi si igienizarea si/sau dezinfectia echipamentelor din ferma va favoriza reducerea riscului de infectie. Controlul regional si masurile de biosecuritate la nivel de ferma vor ajuta la controlul PPA in Nigeria. Masurile de biosecuritate reprezinta elementul cheie catre succesul prevenirii bolii in Africa. Vaccinarea

S-au discutat perspectivele pentru dezvoltarea unor vaccinuri impotriva bolii, iar factorul cheie sta in faptul ca lipsesc momentan informatii legate de antigenele care codifica epitopii protectori dominanti recunoscuti de celulele T CD8+. Elaborarea unui vaccin este dificila datorita dimensiunilor mari ale particulelor virale si a numeroaselor proteine incluse in genomul sau. Multe dintre acestea influenteaza raspunsul imun. Și acesta variaza. Raspunsul gazdei la actiunea virusului este foarte complex, protectia asigurata de anticorpii neutralizanti fiind doar partiala. Au fost folosite mai multe vaccinuri diferite, inclusiv un vaccin ineficient pe baza de virus inactivat, dar si vaccinuri vii atenuate. Vaccinurile vii atenuate au indus un oarecare grad de protectie, insa rezultatele obtinute in urma utilizarii acestora nu au fost nici satisfacatoare si nici sigure din punct de vedere clinic, prezentand si dezavantajele de a oferi rezultate ambigue la testele de laborator si de a produce porci purtatori de virus. Componenta imuna mediata celular este foarte importanta. Administrarea individuala a unor proteine si/sau ADN viral recombinat ofera numai protectie partiala.